Dr. Virgil GRECU

membru de onoare al ASAS

Mana vitei de vie, purtand denumirea stiintifica de Plasmopara viticola, este cea mai raspandita si pradalnica boala a plantatiilor viticole, atat de la noi, cat si din alte tari europene, si nu numai. Ea face parte din clasa Oomicetes, ordinul Perosporales si familia Perosporaceae.

Scurt istoric. Mana vitei de vie este originara din America de Nord, unde a fost descrisa in anul 1863 de catre savantul american Bary. Pentru prima data in Europa, mana a fost depistata in Franta, in anul 1878, fiind observata de catre savantul Planchon pe frunzele soiului Jacquez si de catre dr. Deluze, impreuna cu Millardet, pe frunzele unor vite din soiul Aestivales. In perioada 1874-1884, mana a cuprins aproape toate podgoriile Frantei si a patruns in majoritatea tarilor viticole europene, distrugand multe plantatii, care au devenit paragini, iar viticultorii au fost ruinati, deoarece i-a surprins total nepregatiti, pentru combaterea acestei boli (R. Pouget, 1990). In tara noastra, acest parazit a fost semnalat in anul 1881, la numai 3 ani dupa depistarea sa in Europa de Vest. In conditiile climatice de la noi, boala apare in prima decada a lunii mai si inceteaza in prima decada din septembrie.

Simptomatologie. Mana ataca toate organele aeriene ale vitei de vie, si anume: frunzele, inflorescentele, ciorchinii tineri si adulti, bacele (boabele), carceii si lastarii. Cel mai frecvent atac se manifesta, in toate stadiile lor fenologice, insa acesta nu este si cel mai pagubitor atac. La inceputul infectiei, pe partea superioara a frunzelor apar unele pete transparente, de culoare galbuie, cu un contur nedelimitat, care poarta denumirea de “pete undelemnii”. In conditii optime de temperatura si de umiditate, la soiurile nobile, denumite si europene, infectia se extinde treptat, petele conflueaza si ocupa o suprafata a limburilor, tot mai mare.

In dreptul petelor de pe partea superioara a frunzelor, pe cea inferioara a lor se diferentiaza un abundent puf albicios, format din fructificatiile ciupercii: conidiofori cu conidii (sporangiofori cu sporangi). Cu timpul, ca urmare a modificarilor biochimice care au loc in petele mentionate, acestea devin rosiatice, apoi se necrozeaza, capatand culoare bruna si se usuca, iar frunzele afectate se rasucesc. Acest stadiu evolutiv al bolii, poarta numele de arsuri, in care frunzele devin caduce.

Toamna, pe frunze isi fac aparitia mici pete colturoase, de culoare bruna-ruginie, avand un aspect de mozaicare cromatica. In aceste frunze mozaicate, iau nastere organele de inmultire sexuata a acestei ciuperci fitopatogene: oogoanele si anteridiile. In urma procesului de fecundatie dintre acestea, iau nastere asa-numitii oospori, care sunt de dimensiuni foarte mici (circa 250 oospori/mmÞ), colorati in galben-brun si poseda trei membrane suprapuse: endo, exo si epispor. Primavara, cand temperatura depaseste 10 grade Celsius, iar umiditatea relativa a aerului este foarte ridicata, oosporii germineaza, producand o multime de zoospori biflagelati, care vor realiza infectia primara, ce afecteaza vita de vie.

Fig. 1
Fig. 2

Cea mai periculoasa forma de atac, este cea pe ciorchinii tineri, pornind de la inflorescente. Indeosebi in anii ploiosi, infectia ciupercii, desi se produce mai rar, prezinta o intensitate foarte mare. Aceasta se manifesta sub forma pufului micelian – albicios, identic fiind cu cel foliar. Penetrarea agentului patogen se produce prin pedunculi, stigmatele si receptaculele, de la baza florilor si a boabelor de dezvoltare a lor, pana la fenofaza de parga. Curand, dupa infectare cu agentul patogen, se formeaza acel puf albicios, caracteristic, iar cu timpul, boabele se coloreaza in brun si se desprind de pe ciorchini. In functie de etapa ciclului biologic al ciupercii, in conditii meteorologice favorabile, atacul pe boabe se manifesta sub doua forme si anume: putregai gri, denumit si Rot Gris (fig.1), care se formeaza pe boabele tinere, unde apare si puful albicios (spongiospori cu sporangi), iar dupa un timp se formeaza si putregaiul brun, ce se cheama si Rot Brown (fig. 2), afectand boabele mature, fara a se forma si puful albicios.

Strugurii de masa afectati de atacul manei, devin nevandabili, fiind aproape de neconsumat, iar vinurile ce se realizeaza din acesti struguri, sunt lipsite de savoare, fade si cu un continut redus de alcool. Acestea nu se preteaza la o pastrare indelungata si adesea se imbolnavesc de “balosire”. (continuare in numarul viitor)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *